Poveste galbenă

Sorin era bolnav. Se simțea rău de mai bine de jumătate de an deja... Au venit și au plecat doctori, vraci, profesori și alți doctori. Nimeni nu știa ce boală îl mânca. În vremea asta, Luminița, sora lui, nu se dezlipise de pat. Stătea acolo, rugându-se neîncetat la înger, îngerașul ei, la Doamne-Doamne și la Măicuța lui. Mânca acolo, lângă el, cu o singură mână, pentru că pe cealaltă nu voia să și-o dezlipească din mâna frățiorului ei mai mic.
Într-o zi, a venit să-l vadă o femeie care putea foarte bine să fie mai bătrână decât timpul, așa de bătrână era. S-a uitat la copil, s-a uitat la copilă, și i-a spus: "Frățiorul tău va muri odată cu frunzele." Și, pentru prima dată în ultima jumătate de an, Luminița s-a ridicat de lângă fratele ei, a ieșit și a legat de crengi toate frunzele pomilor din curtea lor mică.


Nu știu finalul acestei povești. Bunica mea nu și-l mai amintește. Poate că nici nu are final. Nu știu nici cum se numește, nici cine a scris-o, dacă a scris-o cineva. Povestea asta le-a dat nume mamei mele și fratelui ei...