Amintiri mici I

De cateva zile ma tot incearca amintiri vechi. De fiecare data alta. Amintiri atat de vechi, incat daca suflu praful de pe ele risc sa tusesc doua zile. O fi un semn? Bleah, fuck paranoia!

Totul a inceput cu un dor greu, apasator, de dupa-amiezile duminicilor din copilarie. La orele alea, soarele incepea deja sa incalzeasca cea mai frumoasa camera a casei bunicilor — camera din fata. Nu dormea nimeni in camera aia, nu era camera nimanui din familie (cel putin pana s-a insurat unchi-miu, si s-a apucat de facut copii), dar acolo era televizorul. Si, datorita celor zece minute de desene animate pe saptamana, devenise cea mai frumoasa camera. Asteptam, in fiecare duminica, sa se faca ora unu, sa inceapa Woody - ciocanitoarea buclucasa sau Aventuri in epoca de piatra. Si asteptarea asta avea in ea asa... ceva... lenes. Lenea dulce a copilului care nu are de invatat nimic pentru maine. Si daca mai era si vara... oh, ce splendoare! Vara nu ma intristam cand se terminau cele zece minute. Pentru ca ieseam in curte, ma urcam in mar sa ma joc de-a capitanul de nava, sau ma duceam in curtea doamnei Cuncev, cea mai batrana si amabila vecina care cred ca a existat vreodata in copilaria cuiva, si stateam la umbra dudului. Nu voiam altceva decat sa ascult linistea.
Imi este teribil de dor de linistea aia. Era o liniste statuta, calda si prafuita, ca si oraselul din curba aia de la marginea Baraganului. Doamna Cuncev imi mai aducea cate o cana metalica, cu smaltul alb sarit, plina cu apa rece din fantana. Iar dupa ce o beam, de fiecare data pe nerasuflate, inima mi-o lua la trap, iar pulsul din urechi facea praf linistea de sub dud pentru cateva minute. Si stateam rabdator, asteptand sa-mi treaca si sa nu mai aud iar nimic. Ma gandeam la printese, la Simona, de care eram indragostit, si la Sorin, pe care il uram, pentru ca era Fat-Frumos in piesa de teatru de la scoala si urma sa o sarute pe Simona...

Mai merg si acum, vara, in curtea doamnei Cuncev. Fantana a secat, caisul de la poarta nu mai e bun decat de spus povesti si ingropat inele sub el, iar linistea a disparut. Nu am mai gasit nici macar zece secunde din linistea aceea nici acolo, si nicaieri in alta parte. Pesemne n-o aud decat copiii...