Se ia o ţară (proastă de preferat) şi se guvernează cârmuieşte: consilieră de budoar publicând bileţele, ducând prăjiturele marelui cârmaci (aici pot fi şi pornografic, da' mai bine lasă), consilieră de budoar numită ministru, ministru cu craci şi ţâţe după care o jumătate de ţară (mai proastă, că e aia masculină) aleargă cu erecţia în vânt şi cu vântul în gând (na, că n-am putut să mă abţin!), ministru, deci, călărind, mulgând, mopând, tricotând, aberând, dansând, ...ând. Ministru-ţaţă cerând cu mâinile-n şold demisia unui parlamentar. Ministru numit întorcând un mare cur unui parlamentar ales. Ministru pişându-se pe Constituţia aia şi mai proastă.
Pe margine, chibiţând, noi. Adică proştii.
Proşti, da' mulţi? Nu! Proşti, da' proşti!
Later edit: mult mai talentat, Petreanu, pe (aproximativ) aceeaşi temă.
Ai zice că e vacanţă, recte nu prea am avea ce să vedem pe "scena politică". Ei, aş! Scena politică e calmă, ca între două acte ale unei piese oricum proaste. Dar culisele... vai, culisele! Se învârtoşează, se învolburează, uşile se trântesc închizându-se, deschizându-se, închizându-se iar, peste degete...
V-am spus că ne-am întors. Şi am aterizat în toiul unor cutremure, fiecare mai puternic decât celălalt. Buimăceala de la Cotidianul m-a dat pe spate cel mai rapid. Plecasem în vacanţă având un ziar favorit (cel care mi se părea cel mai obiectiv din zonă), şi am găsit o latrină. Sau nu, un ceapeu. De unde tov. director dă afară pe cine şi când vrea muşchiu lui de pe umeri. Fără explicaţii, fără comentarii. Între o babardeală cu tovărăşica secretară şi un telefon la partid, tov. director mai cheamă câte un amărât şi, scobindu-se în buric, îi arată scârbit uşa: AFARĂ!
La aproape 20 de ani de la momentul în care Brucan ne dădea halucinantul termen pentru a ne deştepta, încă ne mai împârţim (sic!) în pupincurişti şi anti. Nu există nici aici calea neutră, aşa cum nici Românica nu are clasă de mijloc. Cine nu-i cu El, e împotriva Lui. Dacă am căuta bine, pun pariu că am găsi pe undeva vreun bileţel pe care Brucan şi-a regândit dead-line-ul pe undeva pe la 600 de ani. Pe atunci, vom fi înţeles şi noi, ca naţie, ce înseamnă Primul Amendament din Constituţia americană.
Până una alta, rămân cu marele regret legat de felul în care Cotidianul atât de drag lui Ion Raţiu s-a transformat treptat în curva satului.
Ne-am întors dintr-o mini-vacanţă de vis într-una de coşmar pe care n-a cerut-o nimeni. A doua sau a treia zi după ce am revenit de la Milano (thanks, jokerstyle), a început totul, ca un film horror întrerupt din când în când de pauze publicitare în care mai treceam pe la garsonieră, să realimentăm motanul atomic.
N-am cuvinte aşezate în poveşti nici pentru Milano, nici pentru Urziceni. Încă. La un moment dat, voi fi în stare, sper, să-mi separ sentimentele şi să vă povestesc despre acele zile pline.
Până atunci, bine v-am regăsit.
Şi, în timp ce salvez acest post, mă legăn duios în braţele unui cutremur. The show goes on. And on...
Later edit: cutremurul a avut 5.8 pe scara Richter şi a avut loc în Marea Neagră, la 10 Km adâncime.
Luaţi de citiţi şi vă cruciţi. Eu tocmai am învăţat să-mi fac cruci şi cu picioarele, că mâinile nu-mi mai ajung. Pe scurt, pentru necititorii de limbă engleză, este vorba despre un plan al Secretarului (cu problemele) Copilului din Marea Britanie — Ed Balls, prin care se doreşte monitorizarea a 20.000 de familii cu probleme, cu ajutorul unor dispozitive CCTV Supervision (în traducere liberă — televizoarele din orwellianul 1984). Se doreşte supravegherea "micuţilor" la teme, la masă, la comportament etc. Hai, nu mă-nnebuni, nea Nicu?!
Pe lângă asta, gardieni privaţi vor face controale pe la domicilii, cu misiunea de a-i "ajuta" pe părinţi în educarea pramatiilor ce trebuie supravegheate audio-video non-stop.
Dacă n-aţi văzut azi Happy Hour, aţi ratat o lecţie de muzică predată de doi lăutari — Dinică şi Nelu Ploieşteanu. Şi-un plânset mut răvăşitor, al unor prieteni de dorul altui prieten — Ştefan Iordache.
Iar eu m-am întors în vreme, acum mai bine de 30 de ani, când ai mei părinţi şi-ai lor prieteni petreceau la grădină, la Odobeşti, între vii. Atunci fluturam nerăbdător şi plictisit printre mese, frapiere aburite şi garduri verzi, din lemn, căutând, alături de copiii prietenilor şi ai străinilor petrecăreţi, să-mi omor timpul. Naivitatea copilăriei... Şi, printre pahare de vin tocmai scos din butoi, ţânţari şi fum de mici, cântau lăutarii. Nu mă mişca vioara, nu mă interesa ţambalul şi nici măcar guristu‘ ce zicea cu foc. Îl mai priveam din când în când pe taică-meu, care devenea din ce în ce mai vesel şi mai îngăduitor. Până când ar fi putut chiar să mă uite pe sub masă, la plecare. De multe ori, petrecerea continua acasă, la noi sau la alţii, cu chitări, vin din butoaie, poezii şi ţânţari, doar fără garduri verzi, din lemn.
Azi, vioara, ţambalul, acordeonul şi guristul mă rup în suflet. Abia acum simt farmecul acelor nopţi. Abia acum regret cu adevărat că nu înţelegeam nimic şi mă duceam curând la somn, prea mic şi prea obosit pentru Mână caii, vizitiu şi-adă bere, bragagiu.
Nu mai ştiu grădini pe nicăieri, cu atât mai puţin prin Bucureşti. Şi de-asta, vorba iubitei mele, copiii ăştia de azi nu ştie nimic. Pe noi ne luau ai noştri de-o aripă şi ne mai lăsau abia după primul şpriţ, mai mult în grija ospătarilor. Pe ei îi lasă ai lor pe haifaiv când pleacă la un 3D la mol, sau şi mai bine, la un chei-ef-sii cinstit.
Aş da o fugă până la Odobeşti, să caut grădina copilăriei mele pletoase. Şi dacă n-aş mai găsi-o, măcar aş bea un pahar de vin din butoaiele vechi ale Vrancei. Şi nu m-aş mai întoarce...
