Amintiri mici III

Inspirat de Brăduţ, dar în varianta copilăriei mele...


Anda Călugăreanu- Cântec (Coşbuc)

Have a nice weekend!

...

Cotrobăieli 2

„pe unde se nasc copii"? Pe ici, pe colo...

E sărbătoare, maică?

M-am trezit dimineață cu un super chef de treabă. De curățat calculatorul, tastele, mocheta, biroul, pisica și curtea. Plus cănile de cafea care se tot adună (singure, așa, iubita...) de-a dreapta și de-a stânga mac-ului. Și când am ajuns la căni m-a lovit gândul cel groaznic: și dacă-i sărbătoare?

Sunt o babă penală. Mâine-i sărbătoare, fi-mi-ar capu'... Doamne, iartă-mă!

Natură obeză

Ieri, iubita mea a luat mere exagerat de naturale, la juma de kil bucata. Până termini de mâncat unul ți-e iar poftă de mere. Și uite-așa am ajuns să recapitulez ce mai mâncăm noi natural.

Dacă te duci la piață, la oricare dintre piețele bucureștene, cu „producători" mai bronzați decât media, nu prea mai găsești nimic neaoș. Salata nu s-a făcut hîncă, mâncațaș, merele sunt aduse pronto de la verii noștri italieni, ridichile de prin Spania, hardeii iuți din Turcia.

La hipermarket se schimbă treaba. Poți să-ți iei gogoșari să pui la murat câte unul într-un borcan de 5 kile. Dintr-o varză îți asiguri sarmalele pe viitoarele trei sezoane. Ca să nu mai vorbim de grapefruit. Cu unul singur poți să faci un fresh pentru tine, nevastă, cei trei copii și doi prieteni care vin în vizită diseară. Și ar mai rămâne și pentru vecinu' de deasupra o jumătate de pahar.

Mi-e dor de-o roșie amărâtă și pătată, de-un măr viermănos, de ridichi mici și pline de pământ. Mi-e dor de ceapa verde și de salata de la mama din curte. De vremurile în care portocalele și bananele aveau gust (atunci când se găseau). Mi-e dor de corcodușe...

Sursa foto: BenettonTalk

Legile lui Murphy nu doarme

După o tocăniţă gravă de pipote, marca Cecişor, cu burţile bine puse la cale, cu berea/vinul/apa în faţă, ne-am apucat de făcut planuri. Şi-am zis aşa, către ultimii noştri doi prieteni care n-au un copil nici măcar pe drum:
— Băi, trebuie să faceţi un copil!
Ei au fost de acord şi am mers mai departe cu planul:
— Mâine la douăşpe mâncăm o ciorbă de fasole la noi pe moşie!
Aici au fost de acord chiar cu urale şi alte vociferări.

Ce nu ştiau ei e cum stă treaba cu planurile în familia asta. Şi mai ales cu cele pentru care începi sa faci ceva.
Dacă speli maşina plouă. Asta li se întâmplă tuturor, nu? Hehe. Dacă speli rufele plouă. Asta li se întâmplă mai puţinora (???? wtf? cum zic aici?). Mai puţini au problema asta (iată!). Da‘ să-ţi fie primul cod portocaliu de iarnă de la invenţia culorilor fix în ziua nunţii, p-asta au prins-o cei mai puţini.

Aşa că... un soare leneş şi prost, scos din cursă de nişte nori cocalari fix în ziua ciorbei noastre în aer liber, nu mai e nici o surpriză. Let it snow, baby!

Update: Până la urmă ne-a ieşit. Revin cu poze :P

Changes

OK... iubita mea tocmai pune nişte poze din tinereţea noastră pe Facebook. Deci, moment de recapitulare.

Acum opt ani eram parte deprimat, parte buimac şi parte burlac. Nu prea convins. De unde şi deprimul. Munceam zi, noapte, dimineaţă, fără nici un sens. De unde şi porecla. Beam zilnic minim doi litri de bere. De unde şi transaminazele. Eram în stare să ne plimbăm cu maşina prin Bucureşti sau aiurea şi câte 24 de ore fără să ne oprim, căutând următoarea lumină de patru jumate, moment de adânci reflecţii, săruturi şi pipăieli. Sau tandre coate-n gură. O zi de weekend însemna lenevit în pat, printre bucăţi de pizza, pahare de vin roşu, omniprezentul Waters şi cealaltă pasăre de noapte din viaţa noastră, Cambeşteanu. Care venea dimineaţa de la muncă, cu ochii-n gură, Gambrinus în mână şi curul tânjind după fotoliul nostru dezmăţat. După care punea mâna pe chitară şi începea veşnicul jam session cu versuri cretine pe ritmuri de blues.
Puneam pariuri pe berbeci la proţap şi vedre de vin, după care adormeam jenant lângă vadra de vin abia începută. Îmi găseam iubirea scrijelită pe pereţi şi căutam sărbătorile printr-un viscol nemilos în Drumul Taberei. Stăteam de nouă ani în chirie şi mai urmau cel puţin opt. Mulgeam vaci de plastic la Rosetti, îmi spărgeam nasul la Timpuri Noi, respiram diluanţi la muncă şi plecam înot în larg, la Vamă, să mă sinucid. Aşa, pur şi simplu, fără un motiv anume.

Acum nu mai sunt deprimat, doar buimac. Dar asta e starea obişnuită a artiştilor, nu? ;) Nu mai pierd nopţile şi nu mai beau, pentru că de la 33 încoace fac analize anual. Cel puţin. Şi, ca la mai toţi prietenii de vârsta mea, încep să se vadă berile şi petrecerile în ficatu' gol. Vorba lui Călin, de la 35 începi să-ţi întrebi prietenii de transaminaze şi colesterol la petreceri, între două halbe de limonadă. Ne bugetăm următoarele 12 luni, ne facem liste de cumpărături cu articole şi preţuri şi punem murături. Căutăm gresie, faianţă şi capace de closet. Steaua a devenit complet neinteresantă. Fotbalul în general a devenit neinteresant (mersi, Gigi!). Ne mai vedem la câte un pahar de apă, un fursec şi nişte floricele. Sau la o vată de zahăr în Cişmigiu. Când nu dau zăpada, sunt în service cu maşina. Şi când nu sunt în service înjur Petromul că iar a scumpit benzina. Nu mă mai prinde radarul, nu mă mai prinde lumina de la patru jumate şi nu mai mănânc pizza zilnic. Nici măcar lunar.

Jumătate eu, jumătate ea ne transformăm mai departe. Nu mai fumez, pentru că vreau s-o duc pe brotacă la altar. Ah, da, mai nou mai e pe drum o jumătate. În curând vom fi trei jumătăţi :) Ei, da! Cu toate astea, sunt fericit.

Bună dimineaţa!

Binili învinge?

Din categoria pahare pe jumătate pline, vine filmulețul (premiat) de mai jos. Din categoria pahare goale, vin eu și întreb: dacă răstorn un pahar pe jumătate gol îmi iese un palindrom?



via swissmiss.

I'm in looooove!

Apple a lansat o nouă gamă de iMac. Şi de MacBook. Şi de mini. Şi un mouse. THE Mouse. Magic Mouse. So long, fucking trackball!

Friday's coming!

O echipă de creaţie dintr-o agenţie de publicitate. Nu v-ar plăcea să luaţi şi voi astfel de pauze?



via swiss-miss

Fier şi vin şi fără aripi...

Iubita mea a descoperit asta la un moment dat, iar de-atunci, după un anumit număr de pahare de vin sau bere sau vocă sau absint, băgăm. Până la lacrimi...

Când o să fiu mare, o să mă fac pompier (VIDEO)

Sursa: wimp.com (thx, Florian)

Legea relativităţii lui Pavlov

Motanul nostru nu cerşeşte. Mă rog, în rarele ocazii când desfacem câte o ciocolată se uită fix în ochii noştri cu cea mai de milog privire de care e în stare. În rest, are un obicei care pe mine mă cam irită, dar care, până la urmă, poate fi înţeles: de fiecare dată când ne aşezăm la masă, invariabil, se prezintă pofiticios sub masă, în speranţa câte unei firmituri sau, oh, Doamne, a câte unei bucăţele din ce mâncăm noi.

Azi n-am mai mâncat la masă. S-a aşezat fiecare la biroul lui, cu farfuria conţinând un mic dejun frugal, şi ne-am văzut de treabă. Prompt, copilul blănos al familiei s-a înfiinţat la locul lui obişnuit, sub masă, aşteptând zadarnic firmitura fericirii.

Probabil pentru animăluţe legea relativităţii înseamnă că doar momentul în care se mănâncă este important. Spaţiul este relativ.

Acoperă-mi inima cu ceva...

Nu-mi place toamna.

Mă deprim, am anxietăţi, mă plâng că sunt mic şi nu ştiu nimic... Mă nevrozează frunzele ruginite, mă întristează umbrele prea grăbite ale înserării, mă înspăimântă apropierea iernii (pe care o urăsc de-a binelea). Dar cel mai tare mă irită că e anotimpul recoltei. Acum aduni şi tragi linie. Şi dacă n-ai ce?

Nu-mi place toamna...

Pogea

Sursa: ted.com

Hm...

Aş vrea şi eu să mor aşa.

Amintiri mici II

Dacă n-aţi văzut azi Happy Hour, aţi ratat o lecţie de muzică predată de doi lăutari — Dinică şi Nelu Ploieşteanu. Şi-un plânset mut răvăşitor, al unor prieteni de dorul altui prieten — Ştefan Iordache.

Iar eu m-am întors în vreme, acum mai bine de 30 de ani, când ai mei părinţi şi-ai lor prieteni petreceau la grădină, la Odobeşti, între vii. Atunci fluturam nerăbdător şi plictisit printre mese, frapiere aburite şi garduri verzi, din lemn, căutând, alături de copiii prietenilor şi ai străinilor petrecăreţi, să-mi omor timpul. Naivitatea copilăriei... Şi, printre pahare de vin tocmai scos din butoi, ţânţari şi fum de mici, cântau lăutarii. Nu mă mişca vioara, nu mă interesa ţambalul şi nici măcar guristu‘ ce zicea cu foc. Îl mai priveam din când în când pe taică-meu, care devenea din ce în ce mai vesel şi mai îngăduitor. Până când ar fi putut chiar să mă uite pe sub masă, la plecare. De multe ori, petrecerea continua acasă, la noi sau la alţii, cu chitări, vin din butoaie, poezii şi ţânţari, doar fără garduri verzi, din lemn.

Azi, vioara, ţambalul, acordeonul şi guristul mă rup în suflet. Abia acum simt farmecul acelor nopţi. Abia acum regret cu adevărat că nu înţelegeam nimic şi mă duceam curând la somn, prea mic şi prea obosit pentru Mână caii, vizitiu şi-adă bere, bragagiu.

Nu mai ştiu grădini pe nicăieri, cu atât mai puţin prin Bucureşti. Şi de-asta, vorba iubitei mele, copiii ăştia de azi nu ştie nimic. Pe noi ne luau ai noştri de-o aripă şi ne mai lăsau abia după primul şpriţ, mai mult în grija ospătarilor. Pe ei îi lasă ai lor pe haifaiv când pleacă la un 3D la mol, sau şi mai bine, la un chei-ef-sii cinstit.

Aş da o fugă până la Odobeşti, să caut grădina copilăriei mele pletoase. Şi dacă n-aş mai găsi-o, măcar aş bea un pahar de vin din butoaiele vechi ale Vrancei. Şi nu m-aş mai întoarce...

Vineri. Ce dracu' ne facem?

Am auzit-o acum ceva vreme la Gheorghe (Guerrilla). Mi-a trebuit ceva timp s-o găsesc, dar am învins. Enjoy!