Vă mulțumim că existați!

Urăsc clișeul ăsta. Și e din ce în ce mai folosit. Cum dracu să mulțumești cuiva că există? Ce merit are respectivul în treaba asta? De parcă a cugetat îndelung: "ia să vedem, merită ăștia să exist, sau nu?" Vă dați seama, dacă nu vă hotărați până la urmă să existați, ce se făcea mă-ta dumneavoastră? Alerga la infinit pe holurile maternităților, injurând de mama focului: "Costică, te-a mâncat ciucurelu să faci un copil, fir-ii al dracu tu, cu bancheta ta din spate de la gip".