Amintiri mici II

Dacă n-aţi văzut azi Happy Hour, aţi ratat o lecţie de muzică predată de doi lăutari — Dinică şi Nelu Ploieşteanu. Şi-un plânset mut răvăşitor, al unor prieteni de dorul altui prieten — Ştefan Iordache.

Iar eu m-am întors în vreme, acum mai bine de 30 de ani, când ai mei părinţi şi-ai lor prieteni petreceau la grădină, la Odobeşti, între vii. Atunci fluturam nerăbdător şi plictisit printre mese, frapiere aburite şi garduri verzi, din lemn, căutând, alături de copiii prietenilor şi ai străinilor petrecăreţi, să-mi omor timpul. Naivitatea copilăriei... Şi, printre pahare de vin tocmai scos din butoi, ţânţari şi fum de mici, cântau lăutarii. Nu mă mişca vioara, nu mă interesa ţambalul şi nici măcar guristu‘ ce zicea cu foc. Îl mai priveam din când în când pe taică-meu, care devenea din ce în ce mai vesel şi mai îngăduitor. Până când ar fi putut chiar să mă uite pe sub masă, la plecare. De multe ori, petrecerea continua acasă, la noi sau la alţii, cu chitări, vin din butoaie, poezii şi ţânţari, doar fără garduri verzi, din lemn.

Azi, vioara, ţambalul, acordeonul şi guristul mă rup în suflet. Abia acum simt farmecul acelor nopţi. Abia acum regret cu adevărat că nu înţelegeam nimic şi mă duceam curând la somn, prea mic şi prea obosit pentru Mână caii, vizitiu şi-adă bere, bragagiu.

Nu mai ştiu grădini pe nicăieri, cu atât mai puţin prin Bucureşti. Şi de-asta, vorba iubitei mele, copiii ăştia de azi nu ştie nimic. Pe noi ne luau ai noştri de-o aripă şi ne mai lăsau abia după primul şpriţ, mai mult în grija ospătarilor. Pe ei îi lasă ai lor pe haifaiv când pleacă la un 3D la mol, sau şi mai bine, la un chei-ef-sii cinstit.

Aş da o fugă până la Odobeşti, să caut grădina copilăriei mele pletoase. Şi dacă n-aş mai găsi-o, măcar aş bea un pahar de vin din butoaiele vechi ale Vrancei. Şi nu m-aş mai întoarce...