Sistemul meu nervos

Prietenii mei mă ştiu uşor mai coleric decât media. Asta ca să fiu delicat cu mine însumi. Dacă ies în trafic într-o zi precum asta se lasă cu răguşeli şi promisiuni la Doamne-Doamne că nu mai zic.

Un top 3 al chestiilor care mă irită cel mai tare ar începe cu „Bună ziua, căciulă!". Nu pricep nici să mă baţi cât de lene trebuie să-ţi fie să deschizi gura să răspunzi la un salut. Sunt doar două cuvinte: bună şi ziua. Atât. Nu ţi se înnoadă limba, nu faci întindere la corzile vocale şi nici nu mai eşti luat de bădăran de cel care şi-a obosit gura să te salute. Reprezentanţii de seamă ai acestui regn sunt administratorii de bloc şi preşedinţii de scară. Apropo, ce dracu mai e şi asta, preşedinte de scară? Ce structură complicată şi cu un întreg aparat de conducere mai e şi scara asta de are nevoie de un preşedinte?

Pe locul doi te urci singur atunci când îmi închizi telefonul în nas. Îmi creşte tensiunea, mi se umflă vena pe gât şi risc să rămân fără lucrare în gură. E cam din aceeaşi zonă cu (ne)răspunsul la salut, dar mie mi se pare mult mai grav. Nici măcar nu găsesc prea multe cuvinte să descriu ce furii naşte în mine un interlocutor care mă lasă vorbind singur. Pur şi simplu îmi vine să-l calc pe gât pe nesimţit, să joc telefonul în picioare şi să muşc din pereţi. Nervos nu? Ei bine, nu atât de nervos ca în faţa locului întâi cu medalie de aur.

Prostul. Mintea până la călcâiul broaştei. IQ-ul subunitar. Ştiţi voi, genul blondelor de la Măruţă sau de la Morar. Nu mă enervează orice prost. Ar trebui să fiu internat deja la nebuni dacă ar fi aşa. Doar cei de care mă împiedic. Iar dacă prostul se mai crede şi deştept, deja iese din top. Dar nimic, absolut nimic pe lumea asta nu mă face să-mi pierd total controlul cum reuşeşte prostul fudul. Am un defribilator în portbagaj pentru astfel de ocazii.

Leapşa la Mădălina, Diacritica şi Cambe. Sunt curios, pe ei ce-i enervează cel mai tare? Pe iubita mea nu cred că o enervează mai nimic (cu excepţia mea, desigur)...