Legea relativităţii lui Pavlov

Motanul nostru nu cerşeşte. Mă rog, în rarele ocazii când desfacem câte o ciocolată se uită fix în ochii noştri cu cea mai de milog privire de care e în stare. În rest, are un obicei care pe mine mă cam irită, dar care, până la urmă, poate fi înţeles: de fiecare dată când ne aşezăm la masă, invariabil, se prezintă pofiticios sub masă, în speranţa câte unei firmituri sau, oh, Doamne, a câte unei bucăţele din ce mâncăm noi.

Azi n-am mai mâncat la masă. S-a aşezat fiecare la biroul lui, cu farfuria conţinând un mic dejun frugal, şi ne-am văzut de treabă. Prompt, copilul blănos al familiei s-a înfiinţat la locul lui obişnuit, sub masă, aşteptând zadarnic firmitura fericirii.

Probabil pentru animăluţe legea relativităţii înseamnă că doar momentul în care se mănâncă este important. Spaţiul este relativ.